[Piața Financiară] Sebastian (Tianu) Burduja – Imperativele pentru România 2040: sinceritate, curaj și speranță

Posted on August 5, 2015 by administrator 5.939 Comments

TiMomentele de bilanț sunt deopotrivă necesare și utile în istoria unui popor. În clarobscurul unui diagnostic echilibrat, oamenii și întâmplările anilor trecuți în goană capată forme precise, iar răspunsurile pe care le obținem privind înapoi devin indispensabile pentru decelarea acelui „înainte” așteptat și dorit de o țară întreagă.

România postcomunistă a împlinit 25 de ani în 2015. Istoricii vor consemna, fără echivoc, chinurile facerii unei democrații de calitate și a unei economii de piață funcționale. Pe de-o parte, suntem astăzi membri de drept ai Uniunii Europene și ai NATO, iar datele statistice arată, în mare, o evoluție pozitivă a economiei românești. Doar între 2003 și 2013, valoarea exporturilor României a crescut cu peste 300% (Eurostat). Pe de altă parte, România este încă astăzi a doua cea mai săracă țară din UE după Bulgaria, cu mult sub jumătatea mediei UE cu privire la produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor. România este al treilea cel mai corupt stat membru al UE în 2013, după Grecia și Bulgaria. România este membrul UE cu cei mai puțini kilometri de autostradă raportați la populație. România este țara cu cea mai mare rată a mortalității infantile din UE, mai mult decât dublă față de medie. România este țara în care 40% dintre elevii de 15 ani nu pot demonstra o înțelegere de bază a unui text scris (conform standardelor PISA). România este țara în care aproape un român din doi nu are acces la apă curentă și canalizare. Și tot România este țara în care, în secolul XXI, numai 12% și 6% din bărbații și respectiv femeile de etnie romă au absolvit toate cele 4 clase de liceu. Iar exemplele nefaste pot continua.

Dincolo de datele mai mult sau mai puțin știute, rămâne durerosul sentiment că România a ratat șanse imense pe parcursul ultimului sfert de veac, cel puțin în raport cu remarcabilul său potențial de dezvoltare. Într-o perioadă a discordiei și-a tensiunilor generalizate, societatea noastră se poate lesne coagula în jurul unui consens simplu: România poate mai mult, România merită mai mult. Iar în orizontul de timp 2040, România este obligată să reușească: ori va face un salt real și se va afirma în fața lumii întregi ca democrație consolidată și economie competitivă, ori va continua să se zbată în corupție, sărăcie și blazare, riscând totul, până la dispariție, într-un context geopolitic periculos și impredictibil.

Cum putem așadar evita repetarea greșelilor din trecut, care au transformat speranța supremă din zilele Revoluției Române într-un șir nesfârșit de deziluzii? Mai important, cum putem să ne recăpătăm încrederea și să ne apucăm de treabă pentru construirea viitorului pe care îl visăm cu toții?

Imperativul #1: sinceritate

Primul pas pentru România 2040 este să fim pe deplin sinceri cu noi înșine și unii cu alții. Nu are sens să ne păcălim, nici să ne ascundem de adevăr. Din orice unghi am privi deziluziile ultimului sfert de veac, suntem obligați să-i tragem la răspundere în primul rând pe cei care au ocupat poziții de decizie în societate. Aceștia au avut imensa șansă de a genera schimbări pozitive profunde în toate domeniile: economie, educație, sănătate, mediu, administrație, justiție, infrastructură, cultură, relații externe ș.a.m.d. Acolo unde România a eșuat, putem identifica aproape fără excepție vinovații în rândul „elitelor” politice – cu nume și prenume. Acolo unde România a reușit, victoriile au venit mai mereu în ciuda incompetenței și corupției celor aflați „la butoane”. Dacă ar fi fost bine gândită și riguros înfăptuită, tranziția de la dictatura comunistă la democrație și capitalism ar fi putut aduce beneficii enorme țării și, implicit, lumii întregi. Saltul de dezvoltare al României, visat de mulți, ar fi devenit realitate. În schimb, consecințele greșelilor ultimilor 25 de ani le resimțim și astăzi, iar îndreptarea lor va necesita un adevărat miracol.

Ne place sau nu, dacă suntem de acord că mediul politic este întâiul responsabil pentru deraierea României, trebuie să acceptăm că și îndreptarea țării, dacă se va face, se va face în primul rând din arena publică. Cei care gândesc viitorul României doar prin prisma a ceea ce poate face mediul privat sau societatea civilă vor fi surprinși să descopere, într-o bună zi, că impactul eforturilor lor poate fi adesea anulat, rapid și sigur, de pixul cinic al unui primar, al unui președinte de consiliu județean, al unui ministru sau al unui parlamentar. Nu degeaba trudește de ani de zile compania care generează 3-4% din PIB-ul României să convingă factorii de decizie de necesitatea evidentă a unei autostrăzi care să conecteze țara de la est la vest, acolo unde merg peste 70% din exporturile noastre. Cu rare excepții cum ar fi mișcarea pentru Roșia Montană, societatea civilă a fost de asemenea nevoită să se recunoască învinsă în fața celor care, îmbătați de putere și mânați de un arivism acerb, au continuat să acționeze într-o paradigmă proprie: „totul pentru ei, nimic pentru țară” (complet opusă devizei exprimate prin vorbă și faptă de Regele Carol I – „totul pentru țară, nimic pentru mine”).

Cu puține excepții, aleșii publici nu au înțeles mecanismul de bază al unei democrații și nu și-au asumat, cu seriozitate și bună-cuviință, răspunderea reprezentării celor care le-au încredințat votul și încrederea lor. Este suficientă urmărirea inițiativelor legislative recente ale unui Parlament în care mai au încredere doar 12% dintre români și care, dincolo de faptul că își acordă pensii speciale și se situează mai presus de legile aplicabile cetățenilor, promovează în mod constant măsuri prin care erodează cadrul anticorupție actual, construit cu atâta migală din interior și din exterior. În aceeași ordine de idei, nu putem aștepta mereu intervenția salvatoare a Uniunii Europene sau a instituțiilor financiare internaționale. Niciun actor extern nu are nici capacitatea și nici legimitatea de a monitoriza și de a asigura buna guvernare a României, la toate nivelurile (local, județean, național) și în toate domeniile.

Imperativul #2: curaj

Astfel, al doilea pas pentru România 2040 este implicarea curajoasă a unor lideri autentici în arena publică românească și asumarea răspunderii, conferite prin vot, pentru construcția unui viitor mai bun. Prin definiție, un lider autentic demonstrează trei caracteristici fundamentale în slujba cetățenilor: competență, caracter și pasiune. Dialogul fundamental despre România de mâine trebuie să se centreze în primul rând pe oameni și abia apoi pe soluții – nu pentru că nu ar fi important cum generăm schimbarea profundă a țării ci pentru că nimic nu este posibil dacă nu avem cu cine să gândim și să implementăm astfel de procese. Reflexul unei societăți pasive și deziluzionate este, în cel mai bun caz, să discute despre măsuri, reforme și soluții, chiar dacă sub semnul unor îndreptățite îndoieli că propunerile ar putea deveni realitate în contextul în care arena publică rămâne neschimbată.

Politica este imorală, mai ales în forma degradată și degradantă de la noi din țară. Dar, oricât de greu ne-ar fi să admitem acest lucru, cât de etică este lipsa implicării, cu precădere în situația de astăzi a României? Este la fel de adevărat că cei care declanșează bătălia contra sistemului corupt își asumă riscuri majore, punând în pericol resursele ilicite acumulate și chiar libertatea celor care controlează încă pârghiile puterii. De aceea este nevoie de curaj – nu de un nebunesc avânt în necunoscut, ci de o îndrăzneală pragmatică, întemeiată pe un context favorabil. Iar acest context se întrevede: mai întâi, prin deșteptarea conștiinței civice în câteva puncte critice ale ultimilor ani; apoi, prin exprimarea continuă a unei așteptări de mai bine, nerăbdătoare, la nivelul întregii societăți; și, nu în ultimul rând, prin exemplul – adesea discret, dar totuși consecvent – oferit încă de oameni din sectorul public, mai ales la nivel tehnic, oameni competenți, de caracter și pasionați de ceea ce fac pentru comunitate.

Imperativul #3: speranță

În fine, imperativul sine qua non pentru România 2040 este recâștigarea speranței. Toate deziluziile, trădările și eșecurile ultimilor 25 de ani ne-au transformat în bolnavi cronici de scepticism și blazare, înțepeniți în „merge și-așa” și „asta-i viața”. Poate cea mai rapidă rezolvare a zbaterii dureroase între speranță și deziluzie ar fi resemnarea completă și necondiționată, cu toate consecințele sale. Poate dacă timpul ar începe și s-ar termina cu noi o astfel de soluție ar fi acceptabilă, chiar dacă imorală.

Dar aici intervine răspunderea noastră față de cei ce vin din urmă. Câți dintre noi își vor putea privi în ochi copiii știind că le-au lăsat moștenire o Românie a deziluziilor? O Românie bolnavă și incapabilă să reacționeze la marile provocări ale omenirii (sărăcia, încălzirea globală, criza alimentelor și a apei, corupția etc.)? O Românie în care cea mai bună șansă pe care cetățenii o au pentru împlinirea visurilor lor este să emigreze?

Visez ca în România 2040 să le putem spune copiilor noștri, cu mâna pe inimă, că am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru a le lăsa moștenire o Românie în 3D – o Românie democratică, dezvoltată și demnă. Acesta este visul la care merită cu adevărat să trudim.

Acesta este visul pentru care, după aproape 11 ani petrecuți în Statele Unite, voi reveni în România la finalul acestui an. Toată lumea mă întreabă de ce. Mai întâi, pentru că sunt la rândul meu bolnav de România (o boală altminteri minunată și, se pare, ereditară). Apoi, pentru că iubesc oamenii din România și cred cu toată tăria în potențialul lor de a schimba lumea întreagă și de a fi un exemplu la nivel global. În fine, pentru că vrem să-i dăm șansa copilului nostru, născut la 25 de ani de la Revoluție, să crească, să învețe și să-și împlinească visurile acasă, în România.

Despre speranță, marele filolog Petru Creția ne-a lăsat aceste rânduri: „Definiția speranței este simplă: ea este credința, când mai neclintită și când mai șovăielnică (după oameni și împrejurări), că ceasul încercării și al răului va trece și că va veni vremea binelui și a înseninării.”
Între speranță și deziluzie, suntem condamnați să alegem speranța și să (re)pornim la drum, cu sinceritate, curaj și încredere în România 2040. Mergem înainte!

Sebastian (Tianu) Burduja este co-fondator și Președinte al Fundației CAESAR. Tianu lucrează ca Specialist în Dezvoltare Socială la o instituție financiară internațională cu sediul în Washington D.C. A derulat numeroase proiecte de asistență tehnică care vizează dezvoltarea regiunilor și zonelor urbane din România. A publicat articole de specialitate pe tema consolidării democrației din România și este autorul cărții „Între Speranță și Deziluzie. Democrație și Anticorupție în România Post-Comunistă” (Humanitas, 2015). Este fondator și Președinte de Onoare al Ligii Studenților Români din Străinătate. Tianu a absolvit un program de dublu masterat în administrarea afacerilor și în politici publice la Harvard Business School și la Harvard Kennedy School of Government, și deține o diplomă de licență în Științe Politice de la Universitatea Stanford.

5.939 comments