Octavian-Dragomir Jora: “Dezbaterea pe tema reformei Codului fiscal – Deontologie și numerologie”

Nu-mi mai amintesc de cine am aflat întâi, de Bentham sau de Beckham, însă parcă acceptasem mai natural „utilitarismul” celui din urmă, individualist și prozaic: „Dintotdeauna mi-am dorit să fiu frizer”, spunea cel care avea să facă o industrie din numele său în… fotbal, realizând că o centrare de pe dreapta (îi) este sensibil mai utilă în sens pecuniar decât o cărare pe stânga. Utilitarismul agregativist, cel uzual, pe de altă parte, servește noblețe pe pat de știință: „cel mai mare bine celor mai mulți”.

O paranteză doar: și Bentham, și Beckham reprezintă cumva produse ale „școlii scoțiene”. Cel dintâi învățase economie de la „părintele” Adam Smith, de al cărui laissez-faire s-a lepădat apoi, trăgând peste mâna invizibilă a pieței mănușa statului reglementator și redistribuitor. Al doilea, fotbalist grație lui Sir Alex Ferguson, care, fie vorba între noi, nu și-a tratat cu mănuși discipolul-star, mângâindu-l la un moment dat chiar cu o pereche de ghete în cap după o discuție „filosofică” la vestiare. OK, dar care e legătura dintre etică, cifre, fotbal și fisc? „The Goal!”, ar striga în cor Bentham și Beckham.

Scopul presupus al unei politici publice este să îndrepte situația socială și să o îndrepte spre o creștere de bunăstare; scopul reformei unei politici publice este să o îndrepte și să o îndrepte spre atingerea țelului ei programatic; iar scopul unei dezbateri publice este să îndrepte atenția înspre reformă. Și să o îndrepte. Or, dacă pot spune ceva despre dezbaterea legată de reforma Codului fiscal, e că ea a reușit să îndrepte atenția spre aspectele mai puțin importante pentru igiena mentală a unei societăți.

Esența acestei alterări, după mintea mea, a mizei dezbaterii publice ține de instrumentarul utilitarist. Dacă s-a folosit ceva peste măsură în toată această tevatură, atunci acestea au fost cifrele. Cifre agregate. Expertiza tehnocraților s-a înnămolit în ele. Vedeta a fost dezechilibrul bugetar via asimetria între veniturile încasabile și obligațiile atât asumate, cât și asumabile. Unde bugetul public este gardianul suprem, dacă nu chiar unic, pentru utilitatea publică. Criteriul de bunăstare a devenit „consolidarea bugetară” (construirea trendului de deficite reduse). Nicio vorbă despre consolidarea bugetelor private.

Un criteriu de dreptate natural, în consecință și o premisă de bunăstare, este generalizarea concederii roadelor muncii celor ce le muncesc. Și cum nu putem să ne bucurăm de „produsul integral al muncii” (nu în sens marxist, ci lockean, al proprietății private) din cauza servituților democratice, rămâne legitimă miza extinderii sferei de liberă dispoziție asupra resurselor corect dobândite prin reducerea transferurilor coercitive de venituri. Ele au darul de a contra-stimula comportamentul productiv atât la contribuabil-net, cât și la beneficiar-net.

A jeli potențialul gol de resurse la bugetul public care ar rezulta în urma unei relaxări fiscale în condiții de risipă cronicizată a banului public, de la proiecte de investiții fără cap și coadă la consumabile suprafacturate și posturi sinecurizate, pe care nicio reformă nu le-a abordat în mod serios vreodată, este dovadă de ipocrizie. A aduce drept unice (contra)argumente „cifre bugetare”, prognoze și pronosticuri, arătând că statul va avea sau nu probleme cu întreținerea acestei risipe este dovadă de cinism transpolitic. Utilitarismul cifrat este fault epistemologic.

În lumea subiectivității valorizărilor, costurile și beneficiile sociale calculate peste capul subiecților și încapsulate în varii indicatori agregați deformează precepte și percepții laolaltă. Dar o eventuală „ecuație” a ordinii sociale pașnice și prospere se poate descoperi înlăuntrul rațiunii noastre de ființă socială experimentată (dar „neexperimentabilă” prin laboratoare de inginerie socială), ca principii de interacțiune instituționalizabile, nu ca efemeride numerice.

Niciun model econometric de pe lumea asta nu poate demonstra că binomul stăpân-sclav este stabil, parazitismul având, în absența mutațiilor exogene, destinul imploziei implacabile. Iar raționamentul în forma extremă rămâne valabil și pentru aranjamente mai populare. Oare deficit bugetar mic spre nul și pondere mică a bugetului relativ la PIB, apoi uniformitate de tratament între cetățenii-contribuabili-consumatori și între categorii de venituri, apoi bunuri și servicii publice oferite cantitativ-calitativ-cost în condiții concurențiale de liberă intrare în (și ieșire din) piață a privaților sună rău fără cifre? Când eficiența șade în spatele eticii e offside.