Marius Văcărelu: “Iranul revine pe prima scenă”

Cel mai important eveniment al ultimelor luni a fost realizarea unui acord între marile puteri politico-militare ale lumii și Iran, pe marginea programului nuclear dezvoltat de către puterea politică persană.

Această înțelegere a fost așteptată de foarte multe capitale din zona Orientului Mijlociu cu sentimente diferite. Dacă la Tel-Aviv vestea a fost întâmpinată cu o anumită furie verbală din partea unor politicieni, alte state au fost mai rezervate în declarații, deoarece calculele proprii privind echilibrul geopolitic al zonei sunt la momentul reactualizării și chiar al redimensionării.

Situația tensionată din ultimii ani din Irak și Siria – țări cu suprafețe și populații importante pentru Orientul Mijlociu – a crescut importanța pe care o are Iranul în regiune.

Dacă privim cu atenție, doar perioada anilor 1980–1988 a întrerupt poziția de lider regional a Persiei. Războiul irako-iranian din acei ani a fost unul care a epuizat resursele de care dispunea Teheranul, acest lucru nepermițându-i să joace un rol mai important în conflictul armat dintre Uniunea Sovietică și afgani. Finalizarea celor două conflicte în 1988–1989 a permis declanșarea unei dificile operațiuni de reconstrucție și reproiectare a puterii în regiune, în temeiul unei tradiții diplomatice și administrative de peste 2400 de ani pe care o are statul iranian.

Din 1980, Iranul a avut de înfruntat ostilitatea Statelor Unite ale Americii, care s-a manifestat cu deosebire prin blocarea multora dintre opțiunile economice pe care le avea conducerea de la Teheran. Au fost blocate aproximativ 100 de miliarde de dolari în băncile din afara Iranului, sistemul bancar iranian fiind decuplat de la circuitul financiar mondial. De asemenea, statul oriental a avut de înfruntat și un embargou pe care tot SUA l-a impus în materia importurilor de produse tehnologice speciale – cu precădere piesele de schimb pentru echipamente militare.

Toate aceste obstacole, care au avut o mare durată în timp, au produs daune majore intereselor și puterii efective a statului iranian, însă i-a obligat pe liderii de la Teheran să adopte o politică fermă de dezvoltare tehnologică, în vederea reducerii decalajelor care au apărut în urma restricțiilor impuse. Rezultatele au fost pozitive în multe sfere de activitate, astfel încât multe din realizările lor tehnico-științifice îi situează pe primul loc între statele unde islamul este religie de stat.

Rezultatele obținute au permis reproiectarea puterii în afara granițelor Iranului, profitând de un context favorabil, respectiv operațiunile din Irak din anul 2003 și din următorii ani. Pe fondul fragilizării Irakului și a apariției unei mișcări violente pe teritoriul acestui stat, care a cuprins și părți din Siria în extinderea ei foarte agresivă, a părut imposibilă ignorarea factorului politic iranian. Deși neapreciată la Tel-Aviv, diplomația SUA în regiune a fost una de tip real-politik, cele două părți ajungând la masa tratativelor după mai multe tatonări și dovezi de deschidere în vederea unui dialog real.

Acordul a fost realizat iar efectele au început să se observe imediat, atât în zona Orientului Mijlociu, cât și sub raportul pretențiilor pe care alte state au început să le formuleze, întemeindu-se tocmai pe consecințele acestui acord. Spre exemplu, la Moscova acordul a fost salutat cu un ochi către baza de la Deveselu, pe când în Arabia Saudită sau Turcia reacțiile au avut altă consistență.

Efectele realizării acestei înțelegeri sunt de durată și vor modifica anumite poziții încremenite pe panoul geopolitic al Orientului Mijlociu, de la economie până chiar la configurația frontierelor zonei, aspect care într-o proiecție de viitor poate fi repus în discuție. Timpul va arăta cât de mult a câștigat Iranul, precum și cine se va adapta cel mai bine la noua configurație geopolitică a zonei, deoarece rezultatele acestui acord sunt prevăzute a dura decenii.

Pentru o dezvoltare a acestei note geopolitice, îmi permit să recomand acest dialog: https://www.youtube.com/watch?v=5DeQFXYnTnE.